Lacul cel mic

Deoarece îmi plac foarte mult metaforele terapeutice, am ales să împărtășesc cu voi această frumoasă istorioară ce sper să vă inspire și să vă dea curajul să ieșiți din zona voastră de confort și să faceți lucruri frumoase care să vă aducă zâmbetul pe buze în fiecare zi. Lectură placută vă doresc! 🙂

„Într-un anume ţinut, se afla mai demult un lac mititel şi extraordinar de frumos. Era cu totul acoperit de nuferi galbeni şi roz, iar în undele lui înotau puzderie de peştişori coloraţi. Pe valuri se zbenguiau toată ziua raţuşte şi bobocei gălăgioşi. Jur împrejurul lacului creşteau, de asemenea, cele mai frumoase flori, iar sălciile îşi aplecau ramurile bogate până în apele lui. Numai că lăculeţul se simţea tare nefericit. Nu ştia de unde, îi venise ideea că ar fi bine pentru el să aibă mai multă apă. Credea că, dacă ar avea mai multă apă, ar fi fost cu mult mai fericit. Aşa că a început să fie preocupat să aibă apă în plus de unde putea, tot mai multă apă. Nu conta cât de multă apă se aduna în el, mai ales când ploua. El dorea mereu mai multă şi tot mai multă. Era pur si simplu de nesăturat, pentru ca îşi fixase ideea că va fi fericit numai dacă va avea enorm de multă apă. Aşa că, indiferent câtă strângea, nu i se părea deloc suficientă.

Nici nu se mai gândea la altceva, nu avea timp de altceva, decât să găsească căi noi de a mai strânge apă. Nu-şi dădea seama că, pe măsură ce se scurgea mai multă apă în el, înfăţişarea lui se schimba din ce în ce mai mult. Se pare că schimbarea nici măcar nu era în bine, pentru că lăcuşorul nu devenea mai frumos absolut deloc. A crescut şi s-a intins în tot ţinutul, care s-a transformat într-o zonă umedă, plină de băltoace şi de ţânţari. Undele lui care odinioară erau aşa de albastre, deveniseră acum tulburi şi puturoase. Nici broaştele râioase nu mai stăteau cu plăcere în el. Peştii cei coloraţi muriseră rând pe rând, sufocaţi de nămol, nuferii roz şi galbeni se uscaseră, iar raţele care nu mai găseau hrana acolo au zburat să caute un loc mai bun în altă parte. Astfel, împrejurimile lacului au devenit tăcute şi pustii.

Lacul nu putea să înţeleagă ce se petrecuse? Îşi spunea în sinea lui: „Credeam că, dacă apa mă face să mă simt asa de frumos, adunând în mine toată apa de pe lume, mă voi simţi şi eu cu mult mai bine. Acuma îmi dau seama că nu este deloc adevărat. Dar ce aş putea să mai fac?” Pe măsură ce se tot gândea, îşi dădea seama că făcuse o greseală mare. Aşa că, după un timp, s-a hotărât să renunţe la ideea de a mai strânge apă. Treptat, a împins înapoi toate apele pe care le absorbise în el. Se bucura cand soarele evapora băltoacele care-l înconjurau. Încetul cu încetul, a revenit la forma şi mărimea lui naturală de altădată. Nămolul puturos a dispărut, iar undele lăcusorului au redevenit albastre. Răţuştele s-au întors bucuroase înapoi. Alţi peştisori coloraţi s-au hotărât să înoate în lăcuşor. Curând, din rădăcinile rămase pe fundul apei au răsărit alţi nuferi, galbeni, albi, roz şi albastri.

Lăcusorul a învăţat ceva foarte important din păţania lui. Și anume că a avea tot mai mult nu înseamnă neapărat a te simţi mai bine. În schimb, a fi mai mic şi a avea mai puţin nu este chiar deloc ceva neplăcut. De asemenea, şi-a dat seama că ceea ce îti doreşti uneori din tot sufletul se poate să nu fie spre binele tau. Această întâmplare a fost atât de importantă în viaţa lăcuşorului, încât i-a deschis ochii şi l-a învăţat un nou mod de a privi lumea şi, desigur, de a înţelege altfel fericirea.

Notă: Adaptare după The little pond, de Nancy Davis.”

Sursa:

Filipoi S., Basme terapeutice pentru copii, adolescenţi şi părinţi (2012), Editura ASCR, Cluj-Napoca

Distribuie